A trecut un an…

Cumva mă tot gândeam dacă să scriu sau să nu scriu articolul ăsta şi tot cumva aveam nevoie de oarecare eliberare… pe care numai prin scris o pot primi. A trecut un an… un an decât totul s-a dat peste cap…

Încerc să găsesc cuvintele potrivite şi văd că şi după un an e extrem de greu să te eliberezi de pierderea unui om drag, aşa cum a fost bunicul meu. De fapt nu te poţi elibera niciodată. Cu timpul, devine mai uşor, durerea mai suportabilă, dar toate astea numai pentru că viaţa şi lumea nu se opresc pe loc. Nu aşteaptă să stai, să plângi, să-ţi pui întrebări… oarecum e mai bine, că altfel sigur am fi toţi nebuni de durere. Timpul nu stă în loc, aşa te vindecă…

Şi cu toate astea nu poţi să uiţi ce a fost… încă mă întreb de ce am procedat într-un fel şi nu în altul, care medic ce a zis despre starea bunicului meu, la ce spital şi cum s-a întâmplat… încă stau pe terasa casei şi mă uit spre colţul din curte şi mă gândesc că trebuie să apară… deşi ştiu că nu mai vine.

Nu pot să uit nimic din ce a fost. El m-a învăţat să merg cu bicicleta, să număr în rusă până la 10 (eu l-am învăţat acelaşi lucru în franceză), să pornesc o Dacie veche cu şoc, să mă urc pe căpiţa de fân şi să o fac să stea locului… M-a învăţat să cânt nişte cântece atât de frumoase… că şi acum îmi sună în ureche cântecul cu racheta pe care mi-l cânta… A creat pentru noi căsuţa bunicii din Scufiţa Roşie, cu tot cu casă şi cu o bunică…

L-am admirat întotdeauna pentru credinţa sa, pentru că îi spunea „fată” bunicii mele chiar şi la peste 50 ani, pentru că a avut răbdare să ne crească pe toţi, pentru că a ştiut să se impună şi să câştige respect. Dincolo de ce m-a învăţat, de poveştile lui care mă lăsau cu gura căscată, pierderea lui m-a scuturat din temelii, m-a impulsionat să am grijă de sănătatea mea şi a celor din jur, m-a determinat să înţeleg cum un simplu moment poate răsturna o lume… mi-a deschis ochii de atâtea ori în viaţa lui şi încă o dată, fără să ştie, după ce nu a mai fost lângă mine.

Purta la ocazii nişte cămăşi albe tare frumoase, cu o floricică discretă cusută undeva la brâu. Întotdeauna îi spuneam că voi fura floricica aia de acolo, când eram mică… îmi plăcea. Acum păstrez două cămăşi albe cu floricică neagră în dulap… au ajuns în final la mine… ca o amintire… cu toate că ştiu că nu îl voi uita niciodată.

20150929_234435

Dă-ţi cu părerea aici...

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s